acasă | veşti de la noi | veşti de la alţii | scriitori români | scriitori străini | legături | cărţi | gânduri | scrie | recomandări
 
 

Trimiteţi-ne textele dumneavoastră de proză, poezie sau eseistică la adresa cult@cult.20m.com. După o selecţie, cele mai bune vor apărea în pagina de literatură recentă.

 

Cana de ceai

Silvia-Andreea Awad

mAiNiLe MeLe

- fiecare parte din mine este o poveste -

PROLOG

Cand incep sa scriu simt cum gandurile dau navala si nu reusesc sa le astern pe hartia galbena cu creionul din lemn tot ceea ce vreau. Am impresia ca fug in momentul in care le pun pe foaie, ca nu mai sunt ceea ce erau in mintea mea, ca materializate isi pierd substanta care trebuia defapt sa le umple forma goala si continutul sterp.
Incep de la o simpla idee si ma afund in fantana cu ecou infricosator, ma incalcesc, ma pierd in labirintul gol al cuvintelor moarte.
Incerc sa redau imagini obsedante, cateodata sumbre, altadata poate pline de lumina si dragoste care au puterea de-a duce de la agonie la extaz intr-o singura clipa
Nu reusesc sa ma desprind de cuvintele din mine cand incep sa scriu lasandu-ma purtata de val ma pierd intre marea agitata si valurile care se lovesc in stranci cu spuma lor alba, imi pierd gandurile, moment in care cuvintele nu mai sunt materialul a ceea ce scriu, ci eu devin materialul haosului intern.
Imaginile zugravite de propria-mi minte se dizolva sub amprenta creionului, foii poate din cauza ca devin palpabile, concrete, mediocre
Poate ca in momentul in care scriu ar trebui sa fiu mai detasata de gandurile mele si sa nu le opresc sau sa le limitez pentru ca asta nu ar mai fi ceea ce simt da, trebuie sa gasesc o cale de a imbina ceea ce gandesc cu ceea ce scriu si simt fara a cadea in prapasita fara fund a literelor fara ca, nimicul sa puna stapanire pe mine
Se poate oare ca sufletul meu ca fie atat de cufundat in grota incat sa nu pot sa mai ajung la el?

Cana de ceai (si lumile ei)


Stau intre patru pereti si (visez cu ochii deschisi la viata mea) traiesc prin vene o alta viata. O viata in care eu imi apartin fara a ma risipi in mii si mii de faramituri. Prin vene imi curge un alt sange ,(unul strain), decat cel (in care) cu care traiesc. Stau pe scaun in bucatarie, cu cana de metal in care ceaiul, cu o denumire pe care nu o pot pronunta, scoate aburi hipnotizatori care ma duc (cu gandul) la imaginea prietenului meu imaginar care fumeaaza o tigara tacticos la capatul celalalt al mesei mele mari, savurand-o, iar fumul se risipeste incet – in toata incaperea invaluind-o cu arpilele cetii ocrotitoare si stranii – si ii arde tigara. Imi incalzesc mainile (mele) ciudate cu care nu ma pot obisnui si pe care le simt atat de proprii si atat de straine. Sunt maini obosite descriind o viata tumultuoasa, plina de comflicte si pasiune. Maini mari si straine cu care traiesc, oare ale cui vieti? Oare au gresit corpul? Apoi dintr-o data uit ca ma gandesc la ele si am o ciudata dispozitie. Incet degetele se dezgheata si acapareaza total cana cu ceaiul fierbinte precum un sarpe care isi inghite de vie prada. Privirea imi fuge in departari prin fereastra mare a bucatariei. Peisajul este cel care ma pierde si nu eu ma pierd in el. Privesc, vad mii de vieti marunte de oameni cu suflete moarte, roase, goale intr-o goana nebuna dupa ceva. Ma uit la ei si nu vad nimic, decat oameni cu gesturi si vieti stupide. De ce oare stupide? Apoi privirea imi aluneca spre apartamentele lor ticsite de lucruri care omoara in interior ca sa poata trai. Gandul imi fuge si mai departe, la un loc doar al meu; eventual o camera dintr-o casa cu tavane inalte si imense (o casa veche si calda care ma asimileaza), in care ma vad traind o alta viata in care simt ca sunt libera. Libera din incatusarea sufocanta a oamenilor de langa mine si cu care traiesc acum. Cenzurarea in fata lor sau prezenta lor ma face sa ma reduc. Asta inseamna ca fie indoi (pliez) parti din mine si le ascund, fie le rup si le arunc. Oare unde le indes in aruncare asta? Am sa le mai gasesc vreodata? Sa spunem ca o data cand ma plimb pe o strada fara nume (in bezna ocrotitoare a cetii ) dar care ma face sa ma simt ca si cum i-as apartine, ca si cum as face parte din ea, din caramida ei, din fiinta ei si vad o bucata din mine am sa ma aplec sa o ridic, sa o pun la loc si sa zic “Asta e din mine, ce bine imi pare ca te-am gasit bucata a mea de prea mult uitata”. Oare am sa fac asa ceva sau am sa trec mai departe, impiedecandu-ma doar de ea si atunci, ca speriata (buimacita de atat nesomn) sa ma intreb: “oare pe unde sunt de nu am vazut bolovanul acela mare?” Ma uit dupa el dar nu-l mai vad; a disparut. Dupa care, extrem de calma sa ma afund din nou in (mine), visuri si idei care poate nici nu vor vedea lumina hartiei. Ce de visuri se nasc si mor in mine. Oare ideile ce fac? Se metamorfozeaza in ceva, ceva pe care acum nu-l pot inca defini. Da, care este acel ceva? E viu si traieste independent de mine, se hraneste (din mine) sau pur si simplu exista ca si cana cu ceai? Cateodata cand stau asa pe scun cu cana in mana si cu privirea pierduta in departari, parasesc corpul pe care as vrea sa-l pot modela precum plastelina cu care ma jucam cand eram mica - forme ciudate si abstracte - si, ma uit la mine din exterior cum stau, asa tacuta si ganditoare, savurandu-mi ceaiul in ritualul de zi cu zi, dar mereu dorind ca acest lucru sa se fi intamplat in alt loc, in locuinta de mult visata. “ce moment magic!”. In acele clipe ma iubesc, ma indragesc si admir pentru ca pot sa visez si simt cum ma asteapta viata si cum fierbe in mine asteptand doar un impuls si atunci ca o explozie de energie ma va propulsa…unde? Nici eu nu stiu…! Poate ca tocmai asta e ceea ce ma incita atat de mult… ideea de nestiinta dar de siguranta ca va fi mai bine si voi fi eu mai vie ca nicicand. Exista atatea lucruri in casa in care traiesc, dar cand ma uit la ele parca le vad pentru prima data. Ador sa privesc cand e liniste in casa; nici un zgomot care sa ma trezeasca din amortirea vietii pe care o simt in cana cu ceai fierbinte mirosind a locuri exotice, straine si parca tot atat de aproape de mine precum cana metalica. Cu fiecare inghititura patrund tot mai mult in mine si in ceea ce inseamn eu (viata). Iar cand cana este goala, o spal incet si meticulos cu mult detergent (ca data viitoare sa pot cutreiera alta lume, fara a simti mirosul celeilalte; poate doar atat cat sa ma ghideze pentru a nu ma pierde in labirintul meu – da, eu l-am creat ca sa pot respira lumea -),o sterg cu multa grija (ca si cum in orice clipa ar disparea sau s-ar sparge in mii si mii de bucatele care ar fi purtate de vant pe aripile sale in cele patru zari fara ca eu sa le mai pot atinge vreodata) si apoi cu pasi inceti ma indrept (cu picioarele mele lungi si subtiri ca un sarpe ascuns de culorile sosetelor vesnic altele ) spre camera mea, unde o asez la locul ei, pe ultimul raft al bibliotecii din care se aude freamatul atator alte vieti si lumi alaturi de alte cani care au modele hazlii in care imi pierd si traiesc viata, in care totul este posibil si unde se ineaca realiatea vietii mele seci.

Fumul de tigara

Stau impreuna cu prietenul meu imaginar si-mi savurez ceaiul. Tigara se arde incet, incet ca un fulg ce se topeste intr-o zi calda de iarna (in care soarele jucaus cand se ascunde cand fuge de norii de un albastru greu). Privesc cu aviditate la gesturile lui largi si calme; scrumeaza tigara incet intr-o scrumiera de lemn incrustata cu modele abstracte (in care o data ne scupltasem numele cu briceagul ce are lama perfecta pe fundul acesteia intr-o seara ca aceasta); nu se grabeste. Pentru el tigara este ca o femeie care-i imbata sufletul. Este fiinta ce-i patrunde in suflet fara a-l lovi; ii ofera viata printr-un sarut prelung, cald si trist – poate chiar greu. Greuatatea il face irespirabil de patimas. Da, ca o femeie adevarata (care e treaza si cu constiinta dureros de vie pana in cel mai mic colt al fiinite sale si mai poate sa si iubeasca fara a sufoca pe cel de langa ea) e tigara pentru el. Ce bine e sa poti savura acest gest simplu in toata amploarea si daruirea lui. Ritualul pe care-l are pentru aprinderea tigarii ii ofera si o mai mare intimitate. Cel mai mult imi place sa-i aprind tigara si sa-l privesc de aproape in timp ce trage din ea pentru a se aprinde. Sa te poti dezbraca in fata tuturor fara macar ca ei sa stie, sa fii gol si imbracat (poate chiar imbatat de parfumul pe care-l emana corpul sau). Felul in care se completeaza unul pe celalat este absolute incitant. Pasiunea lui pentru tigari este personala intr-o lume stranie si perversa. Isi permite a fi intim intr-o baie publica ca lumea iar eu stau si-l admir (la fel cum el se desfata cu trupul gol si mirosul femeii de langa el dupa ce a facut dragoste), acolo pe scaun cu picioarele adunate sub mine si cu cana metalica aburind intre mainile ciudate si imense. Ma uit la el si ma gandesc la gandurile lui – “oare la ce se gandeste? Prin ce parte a lumii este plecat? Oare pur si simplu savureaza sau este si el pierduta in propria pasiunea?” imi place pur si simplu sa pot sa stau sa ma uit cum fumeaza si sa ma gandesc la gandurile lui cele mai intime. Fumul este cel care se risipeste in liniste intre noi. Este comunicarea pe care o refuzam amandoi. Cuvintele sunt doar forme fara continut. Cum sa vorbesti cand sti din start ca nimic nu se emite prin ele? Nici o emotie, un sentiment – absolul nimic. La un oarecare interval il mai intreb “cum e ceaiul?” iar el, foarte calm, parasind lumea in care se cufundase imi raspunde incet si melancolic: “are alt gust. diferit ca si cel de ieri”. E adevarat. Am schimbat ceaiul. Am luat o alta cutie dintre cele 5 pe care le am adapostite in dulapiorul din camera mea. Cand l-am deschis am fost hipnotizata de ambalajul acesta colorat si neinsufletit de haotic al cutiei in care ceaiul este negru si tare, puternic aromatizat cu tot felul de fructe exotice si esente dulci. As putea sa-i dau un nume dar vreau sa-l las anonim ca sa nu-si piarda personalitatea. L-am facut mai tare ceaiul de data asta. Simt in gura un gust amarui dar placut si moale ca matasea plina. Parca-mi alina si rasfata fiinta. Niciodata nu-l intreb daca vrea sau nu ceai. Torn in doua cani pe care le asez fata in fata. Inainte sa ajunga la mine stau si admir cele doua cani de pe masa din bucatarie cu ceaiul cu miros exotic care abureste si farmeca prin simplitate. Ma bucur ca pot pentru cateva clipe sa ma las asimilata de ceai si sa savurez clipele de tacere dintre cele doua cani fierbinti. Asa cum stau pe masa, la distanta aburind arata a doua universuri intre care doar fumul tigarii compune o punte tremuranda care invita la dezastru. Apoi, ca prin transa aud o ciocanitura ferma si puternica in usa. “A ajuns!” ma destept ca dintr-un somn lung si revin. Tacerea ce se instaleaza intre noi nu e una apasatoare. E modul nostru de a comunica. Doua suflete pierdute care se cauta orbeste intr-o lume moarta si plina de cadavre umblatoare. Ma contopesc cu tacerea la fel cum el isi savureaza tigara intre degetele lungi si subtiri ca de pianist. Are maini mari si frumoase. Par sa-i apartina.


Sit realizat de Claudiu Cazacu © 2005. Toate drepturile rezervate. Reproducerea oricărui material se va face numai cu acordul scris al autorului.