Trimiteţi-ne
textele dumneavoastră de proză, poezie sau eseistică la adresa cult@cult.20m.com.
După o selecţie, cele mai bune vor apărea în pagina de literatură recentă.
Cana de
ceai
Silvia-Andreea
Awad
mAiNiLe MeLe
- fiecare parte din mine este o poveste -
PROLOG
Cand incep sa scriu simt cum gandurile dau navala si nu reusesc sa le
astern pe hartia galbena cu creionul din lemn tot ceea ce vreau. Am impresia
ca fug in momentul in care le pun pe foaie, ca nu mai sunt ceea ce erau
in mintea mea, ca materializate isi pierd substanta care trebuia defapt
sa le umple forma goala si continutul sterp.
Incep de la o simpla idee si ma afund in fantana cu ecou infricosator,
ma incalcesc, ma pierd in labirintul gol al cuvintelor moarte.
Incerc sa redau imagini obsedante, cateodata sumbre, altadata poate pline
de lumina si dragoste care au puterea de-a duce de la agonie la extaz
intr-o singura clipa
Nu reusesc sa ma desprind de cuvintele din mine cand incep sa scriu lasandu-ma
purtata de val ma pierd intre marea agitata si valurile care se lovesc
in stranci cu spuma lor alba, imi pierd gandurile, moment in care cuvintele
nu mai sunt materialul a ceea ce scriu, ci eu devin materialul haosului
intern.
Imaginile zugravite de propria-mi minte se dizolva sub amprenta creionului,
foii poate din cauza ca devin palpabile, concrete, mediocre
Poate ca in momentul in care scriu ar trebui sa fiu mai detasata de gandurile
mele si sa nu le opresc sau sa le limitez pentru ca asta nu ar mai fi
ceea ce simt da, trebuie sa gasesc o cale de a imbina ceea ce gandesc
cu ceea ce scriu si simt fara a cadea in prapasita fara fund a literelor fara
ca, nimicul sa puna stapanire pe mine
Se poate oare ca sufletul meu ca fie atat de cufundat in grota incat
sa nu pot sa mai ajung la el?
Cana de ceai (si lumile ei)
Stau intre patru pereti si (visez cu ochii deschisi la viata mea) traiesc
prin vene o alta viata. O viata in care eu imi apartin fara a ma risipi
in mii si mii de faramituri. Prin vene imi curge un alt sange ,(unul
strain), decat cel (in care) cu care traiesc. Stau pe scaun in bucatarie,
cu cana de metal in care ceaiul, cu o denumire pe care nu o pot pronunta,
scoate aburi hipnotizatori care ma duc (cu gandul) la imaginea prietenului
meu imaginar care fumeaaza o tigara tacticos la capatul celalalt al
mesei mele mari, savurand-o, iar fumul se risipeste incet – in toata
incaperea invaluind-o cu arpilele cetii ocrotitoare si stranii – si
ii arde tigara. Imi incalzesc mainile (mele) ciudate cu care nu ma
pot obisnui si pe care le simt atat de proprii si atat de straine.
Sunt maini obosite descriind o viata tumultuoasa, plina de comflicte
si pasiune. Maini mari si straine cu care traiesc, oare ale cui vieti?
Oare au gresit corpul? Apoi dintr-o data uit ca ma gandesc la ele si
am o ciudata dispozitie. Incet degetele se dezgheata si acapareaza
total cana cu ceaiul fierbinte precum un sarpe care isi inghite de
vie prada. Privirea imi fuge in departari prin fereastra mare a bucatariei.
Peisajul este cel care ma pierde si nu eu ma pierd in el. Privesc,
vad mii de vieti marunte de oameni cu suflete moarte, roase, goale
intr-o goana nebuna dupa ceva. Ma uit la ei si nu vad nimic, decat
oameni cu gesturi si vieti stupide. De ce oare stupide? Apoi privirea
imi aluneca spre apartamentele lor ticsite de lucruri care omoara in
interior ca sa poata trai. Gandul imi fuge si mai departe, la un loc
doar al meu; eventual o camera dintr-o casa cu tavane inalte si imense
(o casa veche si calda care ma asimileaza), in care ma vad traind o
alta viata in care simt ca sunt libera. Libera din incatusarea sufocanta
a oamenilor de langa mine si cu care traiesc acum. Cenzurarea in fata
lor sau prezenta lor ma face sa ma reduc. Asta inseamna ca fie indoi
(pliez) parti din mine si le ascund, fie le rup si le arunc. Oare unde
le indes in aruncare asta? Am sa le mai gasesc vreodata? Sa spunem
ca o data cand ma plimb pe o strada fara nume (in bezna ocrotitoare
a cetii ) dar care ma face sa ma simt ca si cum i-as apartine, ca si
cum as face parte din ea, din caramida ei, din fiinta ei si vad o bucata
din mine am sa ma aplec sa o ridic, sa o pun la loc si sa zic “Asta
e din mine, ce bine imi pare ca te-am gasit bucata a mea de prea mult
uitata”. Oare am sa fac asa ceva sau am sa trec mai departe, impiedecandu-ma
doar de ea si atunci, ca speriata (buimacita de atat nesomn) sa ma
intreb: “oare pe unde sunt de nu am vazut bolovanul acela mare?” Ma
uit dupa el dar nu-l mai vad; a disparut. Dupa care, extrem de calma
sa ma afund din nou in (mine), visuri si idei care poate nici nu vor
vedea lumina hartiei. Ce de visuri se nasc si mor in mine. Oare ideile
ce fac? Se metamorfozeaza in ceva, ceva pe care acum nu-l pot inca
defini. Da, care este acel ceva? E viu si traieste independent de mine,
se hraneste (din mine) sau pur si simplu exista ca si cana cu ceai?
Cateodata cand stau asa pe scun cu cana in mana si cu privirea pierduta
in departari, parasesc corpul pe care as vrea sa-l pot modela precum
plastelina cu care ma jucam cand eram mica - forme ciudate si abstracte
- si, ma uit la mine din exterior cum stau, asa tacuta si ganditoare,
savurandu-mi ceaiul in ritualul de zi cu zi, dar mereu dorind ca acest
lucru sa se fi intamplat in alt loc, in locuinta de mult visata. “ce
moment magic!”. In acele clipe ma iubesc, ma indragesc si admir pentru
ca pot sa visez si simt cum ma asteapta viata si cum fierbe in mine
asteptand doar un impuls si atunci ca o explozie de energie ma va propulsa…unde?
Nici eu nu stiu…! Poate ca tocmai asta e ceea ce ma incita atat de
mult… ideea de nestiinta dar de siguranta ca va fi mai bine si voi
fi eu mai vie ca nicicand. Exista atatea lucruri in casa in care traiesc,
dar cand ma uit la ele parca le vad pentru prima data. Ador sa privesc
cand e liniste in casa; nici un zgomot care sa ma trezeasca din amortirea
vietii pe care o simt in cana cu ceai fierbinte mirosind a locuri exotice,
straine si parca tot atat de aproape de mine precum cana metalica.
Cu fiecare inghititura patrund tot mai mult in mine si in ceea ce inseamn
eu (viata). Iar cand cana este goala, o spal incet si meticulos cu
mult detergent (ca data viitoare sa pot cutreiera alta lume, fara a
simti mirosul celeilalte; poate doar atat cat sa ma ghideze pentru
a nu ma pierde in labirintul meu – da, eu l-am creat ca sa pot respira
lumea -),o sterg cu multa grija (ca si cum in orice clipa ar disparea
sau s-ar sparge in mii si mii de bucatele care ar fi purtate de vant
pe aripile sale in cele patru zari fara ca eu sa le mai pot atinge
vreodata) si apoi cu pasi inceti ma indrept (cu picioarele mele lungi
si subtiri ca un sarpe ascuns de culorile sosetelor vesnic altele )
spre camera mea, unde o asez la locul ei, pe ultimul raft al bibliotecii
din care se aude freamatul atator alte vieti si lumi alaturi de alte
cani care au modele hazlii in care imi pierd si traiesc viata, in care
totul este posibil si unde se ineaca realiatea vietii mele seci.
Fumul de tigara
Stau impreuna cu prietenul meu imaginar si-mi savurez ceaiul. Tigara
se arde incet, incet ca un fulg ce se topeste intr-o zi calda de iarna
(in care soarele jucaus cand se ascunde cand fuge de norii de un albastru
greu). Privesc cu aviditate la gesturile lui largi si calme; scrumeaza
tigara incet intr-o scrumiera de lemn incrustata cu modele abstracte
(in care o data ne scupltasem numele cu briceagul ce are lama perfecta
pe fundul acesteia intr-o seara ca aceasta); nu se grabeste. Pentru el
tigara este ca o femeie care-i imbata sufletul. Este fiinta ce-i patrunde
in suflet fara a-l lovi; ii ofera viata printr-un sarut prelung, cald
si trist – poate chiar greu. Greuatatea il face irespirabil de patimas.
Da, ca o femeie adevarata (care e treaza si cu constiinta dureros de
vie pana in cel mai mic colt al fiinite sale si mai poate sa si iubeasca
fara a sufoca pe cel de langa ea) e tigara pentru el. Ce bine e sa poti
savura acest gest simplu in toata amploarea si daruirea lui. Ritualul
pe care-l are pentru aprinderea tigarii ii ofera si o mai mare intimitate.
Cel mai mult imi place sa-i aprind tigara si sa-l privesc de aproape
in timp ce trage din ea pentru a se aprinde. Sa te poti dezbraca in fata
tuturor fara macar ca ei sa stie, sa fii gol si imbracat (poate chiar
imbatat de parfumul pe care-l emana corpul sau). Felul in care se completeaza
unul pe celalat este absolute incitant. Pasiunea lui pentru tigari este
personala intr-o lume stranie si perversa. Isi permite a fi intim intr-o
baie publica ca lumea iar eu stau si-l admir (la fel cum el se desfata
cu trupul gol si mirosul femeii de langa el dupa ce a facut dragoste),
acolo pe scaun cu picioarele adunate sub mine si cu cana metalica aburind
intre mainile ciudate si imense. Ma uit la el si ma gandesc la gandurile
lui – “oare la ce se gandeste? Prin ce parte a lumii este plecat? Oare
pur si simplu savureaza sau este si el pierduta in propria pasiunea?”
imi place pur si simplu sa pot sa stau sa ma uit cum fumeaza si sa ma
gandesc la gandurile lui cele mai intime. Fumul este cel care se risipeste
in liniste intre noi. Este comunicarea pe care o refuzam amandoi. Cuvintele
sunt doar forme fara continut. Cum sa vorbesti cand sti din start ca
nimic nu se emite prin ele? Nici o emotie, un sentiment – absolul nimic.
La un oarecare interval il mai intreb “cum e ceaiul?” iar el, foarte
calm, parasind lumea in care se cufundase imi raspunde incet si melancolic:
“are alt gust. diferit ca si cel de ieri”. E adevarat. Am schimbat ceaiul.
Am luat o alta cutie dintre cele 5 pe care le am adapostite in dulapiorul
din camera mea. Cand l-am deschis am fost hipnotizata de ambalajul acesta
colorat si neinsufletit de haotic al cutiei in care ceaiul este negru
si tare, puternic aromatizat cu tot felul de fructe exotice si esente
dulci. As putea sa-i dau un nume dar vreau sa-l las anonim ca sa nu-si
piarda personalitatea. L-am facut mai tare ceaiul de data asta. Simt
in gura un gust amarui dar placut si moale ca matasea plina. Parca-mi
alina si rasfata fiinta. Niciodata nu-l intreb daca vrea sau nu ceai.
Torn in doua cani pe care le asez fata in fata. Inainte sa ajunga la
mine stau si admir cele doua cani de pe masa din bucatarie cu ceaiul
cu miros exotic care abureste si farmeca prin simplitate. Ma bucur ca
pot pentru cateva clipe sa ma las asimilata de ceai si sa savurez clipele
de tacere dintre cele doua cani fierbinti. Asa cum stau pe masa, la distanta
aburind arata a doua universuri intre care doar fumul tigarii compune
o punte tremuranda care invita la dezastru. Apoi, ca prin transa aud
o ciocanitura ferma si puternica in usa. “A ajuns!” ma destept ca dintr-un
somn lung si revin. Tacerea ce se instaleaza intre noi nu e una apasatoare.
E modul nostru de a comunica. Doua suflete pierdute care se cauta orbeste
intr-o lume moarta si plina de cadavre umblatoare. Ma contopesc cu tacerea
la fel cum el isi savureaza tigara intre degetele lungi si subtiri ca
de pianist. Are maini mari si frumoase. Par sa-i apartina.
|